“Dumnezeu (preamilostivul Dumnezeu, pentru un păcătos ca mine) a dat copiilor mei atâtea talente încât, pentru buna lor educaţie, aş fi tentat să jertfesc totul, chiar fără să ţin seama de obligaţiile de părinte. Fiecare clipă pe care o pierd e pierdută în veci. Dacă n-am ştiut-o până acum, am aflat-o văzând cât de preţios e timpul pentru cei tineri. Copiii mei, după cum ştiţi, sunt obişnuiţi cu munca. Dacă sub scuza de a face una-alta s-ar obişnui cu lenevia, mi s-ar dărâma toată construcţia. Obişnuinţa este ca o cămaşă de zale şi dvs. ştiţi cât de mult mai au de învăţat copiii mei, mai cu seamă Wolfgang. Dar cine ştie ce planuri mai au cu noi cei de la Salzburg. Poate că ne vor primi astfel încât ne va veni mai uşor să ne luăm traista de pribegie în spinare şi să plecăm. Cel puţin, dacă vrea Dumnezeu, readuc patriei copiii. Dacă nu vor să-i aibă, eu n-am nici o vină.”
Leopold Mozart – Scrisoare din Munchen, 15 noiembrie 1766
“Alteţa Sa Princiară nu are în serviciu mincinoşi sau şarlatani sau înşelători de oameni, care să se ducă în toate locurile cu permisiunea Alteţei Sale şi să înşele oamenii precum scamatorii, ci bărbaţi cinstiţi care, întru cinstirea patriei şi a Principelui ei, anunţă lumii o minune căreia Dumnezeu i-a îngăduit să se nască la Salzburg.
Îi datorez această faptă lui Dumnezeu-Atotputernicul, altfel aş fi creatura cea mai nerecunoscătoare. Şi dacă sunt vreodată dator să conving lumea de acest miracol, atunci tocmai acum trebuie s-o fac, când se ridiculizează tot ce se cheamă minune şi se contrazice orice miracol. Trebuie deci să-i conving! N-a fost oare o mare bucurie şi o mare izbândă pentru mine când am auzit pe un adept al lui Voltaire spunându-mi cu mirare: ‘Este primul miracol pe care l-am văzut în viaţa mea?‘ ”
Leopold Mozart, Viena, 30 iulie 1768
Leopold Mozart a desăvârşit Lucrarea lui Dumnezeu. Fără îndrumarea lui atentă, meticuloasă şi în acelaşi timp plină de dragoste, poate că Wolferl nu ar fi devenit Mozart, muzicianul sublim, cel mai frumos copil al umanităţii! Scrisorile familiei sunt clipe nepreţuite furate Timpului. Ele ne lasă să privim în viaţa lui Wolfgang şi Nannerl, a lui Leopold şi Anna Maria. Şi privind spre Mozart copil, putem vedea un părinte-educator excepţional. Leopold Mozart a fost un adept al idealurilor iluministe ale epocii, punând mare preţ pe o educaţie deosebită, atât pentru fiul cât şi pentru fiica lui. În termeni moderni, am putea spune că Leopold Mozart este primul profesor care a aplicat principiile educaţiei non-formale: acea educaţie în care copilul învaţă descoperindu-se pe sine, acea educaţie ce privilegiază copilul, talentul său, înclinaţiile naturale şi abilităţile sale, le descoperă şi le cultivă.
Leopold a înţeles primul că în familia lui se născuse o minune, şi că era dator faţă de întreaga lume să cultive acest miracol! Wolferl a avut o copilărie fericită, spre deosebire de Ludwig van Beethoven. Leopold Mozart şi-a instruit fiul nu doar cu profesionalism şi metodă, ci mai ales cu afecţiune şi grijă. Nannerl mărturiseşte, într-o scrisoare scrisă după moartea tragică a fratelui ei, că niciodată în copilăria lor Wolfgang nu fusese obligat să studieze la pian, ci dimpotrivă, că era nevoie să fie îndepărtat din faţa pianului după ore întregi în care nu se ridica de acolo, cântând ori scriind muzică! Este evident că aceste înclinaţii ale copiilor săi nu puteau decât să-i facă munca plăcută lui Leopold, dar şi în această situaţie dimensiunea lui de pedagog rămâne extraordinară.
Despre acest Leopold Mozart, precum şi despre Anna Maria şi atmosfera plină de dragoste şi respect în care au crescut copiii Mozart, vorbeşte Enrik Lauer, într-o carte scrisă cu tandreţe şi umor, Mozart und die Frauen:
“La mai bine de jumătate de an de la naşterea lui Wolfgang, a apărut la Salzburg lucrarea lui Leopold Încercare cu privire la o şcoală temeinică de violină. Acest manual fundamental s-a bucurat de un mare succes şi avea să facă “şcoală” în cel mai bun sens al cuvântului. Cartea de exerciţii a lui Leopold a rămas pentru mult timp singura de acest fel pentru violină, impunând astfel un stil în sensul acesta, aşa cum a fost şi cea a lui Carl Philipp Emanuel Bach pentru pian, precum şi lucrarea de exerciţii pentru flaut a lui Johann Joachim Quanty. La vârsta de 36 de ani, Leopold era tatăl mândru al unui fiu şi, odată cu manualul pentru violină, numele său devenise nemuritor în istoria muzicii. Lucrarea a fost tipărită în mai multe ediţii încă din timpul vieţii sale şi a fost tradusă în întreaga Europă. După ani nerodnici, umbriţi de moartea celor cinci copii, începea în sfârşit ascensiunea familiei Mozart. Societatea Corespondentă pentru Ştiinţe Muzicale din Leipzig l-a contactat pe Leopold pentru a-l câştiga drept membru; în anul următor a fost numit compozitor la curtea arhiepiscopiei princiare din Salzburg şi a doua vioară în orchestra curţii. Ca profesor renumit avea asigurate şi venituri suplimentare care îi permiteau familiei o viaţă lipsită de griji.
Nu ştim cu exactitate când anume a început Nannerl să studieze muzica cu tatăl ei, însă în 1759 Leopold i-a pregătit fiicei un caiet de note. Wolfgang abia împlinise patru ani, când Leopold a notat prima observaţie în legătură cu activităţile lui muzicale în caietul lui Nannerl: “Acest menuet l-a învăţat Wolfgangerl la patru ani”. Wolfgang a fost pur şi simplu înconjurat de muzică de la începutul vieţii. L-a ascultat pe tatăl său interpretând, mai târziu pe Nannerl, iar la patru ani a fost el însuşi atras de pian, după toate aparenţele.
Nu cunoaştem nimic despre contribuţia mamei la formarea muzicală a copiilor. Însă tatăl şi-a făcut o datorie din a oferi o educaţie muzicală, dar şi o cultură generală copiilor săi. Leopold şi-a dat seama foarte devreme ce comoară muzicală avea pe Getreidegasse şi a pus copiii şi formarea lor în centrul existenţei sale. În decursul anilor, atenţia tatălui s-a focalizat treptat pe Wolfgang, însă la început copiii au fost îndrumaţi cu acelaşi zel. Dacă ai cunoştinţă de metodele educative existente la acea vreme, nu te poţi abţine să nu-l admiri pe Leopold Mozart.
Indiferent dacă s-a bucurat el însuşi de o educaţie atentă, împărtăşită cu dragoste, sau dacă a fost influenţat de noul spirit al iluminismului, metodele sale erau mai mult decât progresiste. Concepţia sa educaţională era caracterizată prin îmbinarea unui stil empatic de predare cu lăsarea copiilor în voia lor. Nu era sever cu ei, ci îi lăsa să înveţe jucându-se, îi încuraja şi îi mustra cu blândeţe atunci când exagerau. Sigur că Leopold pretindea respect din partea lor, însă următoarea anecdotă îi dezvăluie o latură surprinzător de tolerantă. Juristul şi omul de ştiinţă Daines Barrington a întâlnit familia Mozart în iunie 1765, pe când Wolfgang avea nouă ani. Barrington le-a prezentat partitura pe mai multe voci a unui duet, iar ei l-au interpretat imediat, la prima vedere. Wolfgang a preluat partea de pian şi vocea înaltă, iar tatăl, cea joasă. În timp ce Wolfgang a cântat fără greşeală, “tatăl s-a abătut o dată sau de două ori. Când s-a întâmplat aceasta, fiul s-a întors nemulţumit, i-a arătat greşelile şi cum să le evite”. O întâmplare aproape neverosimilă între tată şi fiu, într-o epocă în care educaţia avea ca scop supunerea cea mai severă. În acele vremuri, legătura dintre părinţi şi copii impunea o distanţă cuvenită şi pretindea de la generaţia tânără respect şi supunere. În secolul al XVIII-lea copiii nu obişnuiau să-şi tutuiască părinţii, având o relaţie mai apropiată cu doicile şi cu servitoarele decât cu aceştia.
Nu ştim cu exactitate când anume a început Nannerl să studieze muzica cu tatăl ei, însă în 1759 Leopold i-a pregătit fiicei un caiet de note. Wolfgang abia împlinise patru ani, când Leopold a notat prima observaţie în legătură cu activităţile lui muzicale în caietul lui Nannerl: “Acest menuet l-a învăţat Wolfgangerl la patru ani”. Wolfgang a fost pur şi simplu înconjurat de muzică de la începutul vieţii. L-a ascultat pe tatăl său interpretând, mai târziu pe Nannerl, iar la patru ani a fost el însuşi atras de pian, după toate aparenţele.
Nu cunoaştem nimic despre contribuţia mamei la formarea muzicală a copiilor. Însă tatăl şi-a făcut o datorie din a oferi o educaţie muzicală, dar şi o cultură generală copiilor săi. Leopold şi-a dat seama foarte devreme ce comoară muzicală avea pe Getreidegasse şi a pus copiii şi formarea lor în centrul existenţei sale. În decursul anilor, atenţia tatălui s-a focalizat treptat pe Wolfgang, însă la început copiii au fost îndrumaţi cu acelaşi zel. Dacă ai cunoştinţă de metodele educative existente la acea vreme, nu te poţi abţine să nu-l admiri pe Leopold Mozart.
Indiferent dacă s-a bucurat el însuşi de o educaţie atentă, împărtăşită cu dragoste, sau dacă a fost influenţat de noul spirit al iluminismului, metodele sale erau mai mult decât progresiste. Concepţia sa educaţională era caracterizată prin îmbinarea unui stil empatic de predare cu lăsarea copiilor în voia lor. Nu era sever cu ei, ci îi lăsa să înveţe jucându-se, îi încuraja şi îi mustra cu blândeţe atunci când exagerau. Sigur că Leopold pretindea respect din partea lor, însă următoarea anecdotă îi dezvăluie o latură surprinzător de tolerantă. Juristul şi omul de ştiinţă Daines Barrington a întâlnit familia Mozart în iunie 1765, pe când Wolfgang avea nouă ani. Barrington le-a prezentat partitura pe mai multe voci a unui duet, iar ei l-au interpretat imediat, la prima vedere. Wolfgang a preluat partea de pian şi vocea înaltă, iar tatăl, cea joasă. În timp ce Wolfgang a cântat fără greşeală, “tatăl s-a abătut o dată sau de două ori. Când s-a întâmplat aceasta, fiul s-a întors nemulţumit, i-a arătat greşelile şi cum să le evite”. O întâmplare aproape neverosimilă între tată şi fiu, într-o epocă în care educaţia avea ca scop supunerea cea mai severă. În acele vremuri, legătura dintre părinţi şi copii impunea o distanţă cuvenită şi pretindea de la generaţia tânără respect şi supunere. În secolul al XVIII-lea copiii nu obişnuiau să-şi tutuiască părinţii, având o relaţie mai apropiată cu doicile şi cu servitoarele decât cu aceştia.
Dacă Leopold nu ar fi fost un om cu o educaţie atît de complexă, atunci s-ar fi putut presupune că metodele sale revoluţionare au fost doar rodul unui instinct extraordinar, iar copiii săi foarte talentaţi nu i-au făcut oricum probleme în acest sens. Este vorba, probabil, despre o combinaţie a tuturor aspectelor: Leopold era un bărbat deştept, având capacităţi empatice vădite şi căruia îi erau familiare preceptele iluministe. Căsnicia cu Anna Maria afost armonioasă, existând probabil puţine tensiuni conjugale. Cei doi copii erau binecuvântaţi cu un temperament liniştit, Wolfgang fiind înţelegător şi vesel. Învăţa prin joacă ceea ce i-ar fi fost imposibil prin constrângere. Energia sa de copil şi-o canaliza aproape în întregime către muzică, învăţând prin joacă şi experimentând cu tonurile. Leopold trebuie să fi observat în mod instinctiv că talentul nelimitat al fiului său avea nevoie doar de îndrumare şi de spaţiu şi că geniul său urma să se dezvolte de la sine dacă era călăuzit cu atenţie şi dacă i se ofereau cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea sa. Grija şi afecţiunea pentru Wolfgang l-au urmărit pe tată toată viaţa. Ştia foarte bine că talentul epocal al lui Wolfgang avea umbrele sale şi că excesul creativ al personalităţii sale era ameninţat de unele deficienţe de caracter. Se poate ca Wolfgang să nu se fi maturizat complet niciodată, rămânând instabil din punct de vedere psihic şi evaluând deseori greşit propria situaţie şi pe cea a persoanelor din anturajul său. Leopold ştia acest lucru, care l-a chinuit în nopţile fără somn din ultimii săi ani de viaţă, fiind conştient de faptul că nu-l putea influenţa pe Wolfgang, aflat în călătorii, decât prin scrisori disperate.
Influenţa educaţională a Annei Maria a fost, cu siguranţă, mai puţin puternică decât cea a tatălui. Leopold era capul intelectual al familiei, având ţeluri precise. Ne putem închipui influenţa mamei ca fiind una mai degrabă pasivă. Ea lua în serios îndatoririle clasice de mamă, avea grijă de familie şi nu se plângea niciodată. Însă ea nu a fost nicidecum o gospodină fără dreptul la cuvânt sau doar ceva mai mult decât o fată în casă. Tonul corespondenţei dintre cei doi soţi dezvăluie respect şi stimă reciproce. Relatările lui Leopold sunt minuţioase şi informative, însă lipsite de orice notă condescendentă sau instructivă. Anna Maria şi-a compus scrisorile într-un stil simplu, de povestire; temele alternează de la cotidian la privat, arareori sunt ideologice sau filozofice. Tonul este atât de natural şi de vivace, încât ai crede că scria aşa cum vorbea.
Scrisorile doamnei Mozart sunt concepute în tonul tărăgănat de sporovăială, lipsit de pretenţii şi plin de căldură. În cele mai multe cazuri, ele degajă bună dispoziţie şi linişte, doar arareori griji serioase ori teamă de viitor. Gândirea în perspectivă, care îl chinuia pe Leopold, provocându-i frecvent griji exagerate, îi era străină doamnei Mozart. Ea trăia în prezent, nu medita asupra loviturilor pe care i le dăduse destinul şi nici nu concepea scenarii sumbre de viitor. Religiozitatea adânc întipărită în personalitatea ei, vizibilă în exprimarea Annei Maria, a însoţit-o întreaga viaţă şi a ajutat-o încă din copilărie să treacă peste situaţii disperate. Încrederea ei era o chestiune ce ţinea de suflet, altfel decît religiozitatea lui Leopold, în cazul căruia raţiunea avea o contribuţie considerabilă în acest sens. Atitudinea ei avea ceva dintr-un fatalism pozitiv şi îi conferea un calm care îi asigura forţa psihică. Nu trebuie subestimată importanţa ei ca punct de reper emoţional şi echilibrant pentru întreaga familie şi rolul ei în creşterea lui Mozart. Dimpotrivă, poate doar ea a creat acel climat de dragoste în care talentul lui “Wolferl” a avut o evoluţie luxuriantă, ca într-o seră tropicală. Tăria de caracter a Annei Maria a fost solul pe care a putut să rodească minunea talentului copiilor, fiind, în acelaşi timp, şi sprijinul de care avea nevoie Leopold pentru a nu cădea pradă îndoielilor. Există multe argumente în favoarea ideii că mariajul celor doi a fost un parteneriat în cel mai bun sens al cuvântului. Deşi erau foarte diferiţi, inteligenţa şi spiritul critic ale lui Leopold şi căldura sufletească a Annei Maria aveau nevoie una de cealaltă, cei doi soţi respectându-se şi stimându-se reciproc”.
Câţiva ani mai târziu, Stephen Storace, muzician de formaţie violonist, convertit la contrabas, impresionat de “modelul Mozart”, avea să-şi crească fiica şi fiul, la Londra, în lumina aceloraşi precepte şi metode folosite de Leopold Mozart. Stephen junior şi Anna (ce avea să devină cântăreaţa Anna Storace, prima Susanna a lui Mozart) au învăţat să cânte la pian şi să citească partituri muzicale, în plus fiul a primit lecţii de vioară iar fiica de harpă şi chitară, şi a învăţat cântece napoletane şi arii populare din opere bufe italiene, astfel ieşind la lumină pasiunea ei înnăscută pentru cîntec, cel mai mare talent al său. Cei doi fraţi Storace au crescut în mediul muzical şi teatral, au asistat la spectacole şi la repetiţii şi au avut relaţii sociale cu artiştii din anturajul tatălui lor. După câţiva ani au părăsit Londra pentru Italia, unde au continuat să-şi perfecţioneze talentul artistic la Conservatorul din Napoli, acolo unde studiase şi tatăl lor.
Sigur, nici unul din cei doi copii Storace nu a devenit “al doilea Mozart”. Din 1756 şi până astăzi, al doilea Mozart nu s-a născut, şi nu se va mai naşte vreodată. Dar Mozart trăieşte în fiecare copil care e îndrumat să-l descopere şi să-l cunoască! Şi numai astfel pot fi păstrate vii spiritul lui, sufletul lui, creaţia lui divină!
Cu neînsemnatele noastre puteri, dorim să-i sprijinim pe copiii ce vor păşi în Atelierul Muzical să-l descopere pe cel mai frumos copil al umanităţii! Cunoscându-l, îl vor iubi pentru totdeauna!
