Dacă-i citeşti Scrisorile, Mozart îţi va rămâne prieten pe viaţă; chipul său bun ţi se va arăta în clipe de tulburare, şi când te vei simţi nefericit vei auzi râsul său vesel şi copilăros, şi vei roşi la gândul că te-ai lăsat să aluneci în disperare atunci când te vei gândi la ceea ce el a îndurat cu atâta curaj. Să-i păstrăm amintirea vie; căci ea se poate pierde cu uşurinţă în umbre…
Era o fiinţă veselă şi plină de viaţă. Avea simpatii rapide şi gentileţea unei femei – sau mai degrabă a unui copil, pentru că trecea din lacrimi în râs şi tachinare. Se înveselea din cel mai mic lucru, avea dificultăţi să stea liniştit şi cânta mereu, râzând până la epuizare de orice lucru amuzant şi chiar de lucruri mai puţin amuzante. Nu era maliţios şi nu avea gânduri ascunse. Îi iubea pe cei apropiaţi – tatăl său, soţia sa, prietenii lui, îi iubea cu tandreţe şi vorbea despre ei cu afecţiune ardentă, în cuvinte ce încălzesc inima cititorului Scrisorilor sale la fel ca şi muzica lui. Avea o înclinaţie naturală pentru prietenie, în felul în care doar cei care au fost săraci înţeleg prietenia. El însuşi spune: „Cei mai buni şi adevăraţi prieteni ne sunt cei care sunt săraci. Bogaţii nu ştiu nimic despre prietenie.” Scrisorile sale sunt pline de afecţiune tandră şi veselie nebună – părea neafectat de boli, griji şi de nefericirile ce aveau să constituie partea cea mai crudă a vieţii sale. Era supus unei dorinţe irezistibile de a râde, pe care n-o putea stăpâni şi pe care trebuia s-o satisfacă până şi în mijlocul celor mai mari necazuri. Râsul lui Mozart este aproape de lacrimi – acele lacrimi vesele care izvorăsc dintr-o natură plină de dragoste. Era foarte fericit deşi viaţa lui n-ar fi putut fi mai grea decât era – o luptă perpetuă împotriva bolii şi mizeriei. Moartea a pus capăt acestei vieţi atunci când nu avea decât treizeci şi cinci de ani. Şi atunci de unde i-ar fi putut veni bucuria?
O parte din fiinţa lui ne-a rămas în Scrisorile pe care le-a scris. Un izvor pentru fericire se afla în religie, pe care o trăia sănătos şi în libertate deplină faţă de orice superstiţie. O credinţă puternică, pe care îndoiala n-o clătinase niciodată, deşi cu siguranţă o atinsese nu o dată. O credinţă calmă şi plină de pace, fără pasiune sau misticism: Credo quia verum. Tatălui său bolnav îi scrie: “Sper să-mi trimiţi veşti bune, deşi mi-am făcut o obişnuinţă din a-mi imagina întotdeauna ce e mai rău. Deoarece însă moartea este adevăratul scop al vieţii, m-am împăcat de mulţi ani cu acest cel mai bun prieten al omului; chipul său nu mai are nimic înspăimântător pentru mine, dimpotrivă, îl simt calm şi consolator. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această binecuvântare… şi nu mă duc niciodată la culcare fără a mă gândi că poate (oricât de tânăr sunt) a doua zi nu voi mai fi. Şi totuşi nici un om dintre cei ce mă cunosc nu ar putea spune că sunt trist sau nemulţumit. Îi mulţumesc Creatorului meu pentru această fericire şi sper din toată inima că semenii mei ar putea-o împărtăşi” (4 aprilie 1787).
Găsea împăcare în gândul la eternitate. Iar bucuria lui pe pământ era în dragostea celor care-l iubeau, şi mai ales în dragostea lui pentru ei.
Însă adevărata fericire Mozart şi-a găsit-o în creaţie. Pentru el creaţia nu a însemnat căutarea amară a unui ideal niciodată de atins, ci o bucurie perfectă şi atât de naturală încât părea a fi aproape fizică. Pentru el a compune era o nevoie, o necesitate – o necesitate fericită, deoarece a fost continuu capabil să şi-o satisfacă. “Compoziţia este marea mea bucurie şi pasiune”, spunea el în 1777. Această fiinţă de geniu a fost născută pentru a crea. Munca i-a fost, în viaţă, ca un parfum dulce, ca o floare frumoasă a cărei singură grijă este să trăiască. Atât de uşoară îi era creaţia încât se năştea din el în şuvoaie nestăvilite.
Dar să lăsăm pentru o clipă Scrisorile şi să plutim pe fluviul splendid al muzicii lui Mozart. Aici îi vom găsi sufletul, şi odată cu el gentileţea sa şi capacitatea extraordinară de a înţelege. Aceste două calităţi par a-i domina întreaga natură; îl înconjoară ca o strălucire blândă. Muzica lui Mozart este dragoste, şi de aceea are atât de mulţi prieteni. Şi cât de minunat le întoarce dragostea! Cum izvorăsc din inima sa tandreţea şi afecţiunea! Copil fiind, a avut mereu o nevoie teribilă de afecţiune. A crescut, dar inima i-a rămas mereu a unui copil, şi în spatele muzicii sale auzim o singură dorinţă: „Te iubesc, te rog iubeşte-mă!”
Din creaţiile sale cântă mereu Dragostea.
Însufleţite de sentimentele proprii, caracterele convenţionale ale tragediei lirice îşi conturează o notă personală şi ii farmecă etern pe cei care sunt ei înşişi capabili de a iubi. Dragostea lui Mozart nu este extravagantă ori romantică – pur şi simplu el exprimă dulceaţa ori tristeţea acesteia, şi acest lucru insuflă întregii sale opere un sentiment de pace inefabilă.
“Pasiunile, fie ele violente sau nu, n-ar trebui exprimate niciodată atunci când ating un vârf neplăcut; şi muzica, fie şi în cele mai teribile situaţii, n-ar trebui niciodată să supere auzul, ci numai să-l încânte şi să rămână întotdeauna muzică.” (26 septembrie 1781).
Deci muzica este o pictură a vieţii, dar a unei vieţi rafinate. Iar melodia, deşi este reflecţia spiritului, trebuie să încânte spiritul fără a răni simţurile. Pentru Mozart muzica este exprimarea armonioasă a vieţii. În întreaga sa operă acest adevăr este evident: muzica lui Mozart se adresează inimii, şi e o comoară revărsată de sentimente şi pasiune. Poezia muzicii lui Mozart transfigurează tot ce atinge. El e prietenul etern al celor care iubesc în bucurie şi pace. Deşi a cunoscut tristeţea sub toate chipurile sale, a lăsat-o rareori să apară în muzica lui. Viaţa nu i-a fost uşoară, şi totuşi spiritul i-a fost mereu senin. Sufletul i-a fost blând şi plin de viaţă, tulburat deseori de o dorinţă nestăpânită de afecţiune, şi totuşi întotdeauna plin de pace. Mozart îşi cântă tristeţile în fraze puternice, într-un fel propriu atât de fermecător, şi sfârşeşte prin a adormi cu lacrimi pe obraz şi un zâmbet minunat pe întregul chip. Acest contrast dintre sufletul său ca o floare gingaşă şi geniul sublim exprimat în opera lui ne farmecă fără cuvinte. O fiinţă minunat înzestrată cu bucurie şi dragoste de viaţă, lăsându-şi însăşi esenţa sufletului să vorbească în muzica sa, hrănindu-se din izvoare în care numai el, cel Dăruit de Dumnezeu, l-a putut găsi pe Dumnezeu din Om.
Există clipe în care spiritul lui Mozart se ridică încă şi mai sus, atingând culmi nepământene unde frământările pasiunilor omeneşti sunt necunoscute. În aceste clipe Mozart este deasupra lui însuşi, fiinţă îndumnezeită exprimându-şi măreţia prin voinţa divină. Vocea lui Dumnezeu pe pământ.
În opera sa aceste vârfuri au fost numai câteva, şi credinţa lui Mozart se exprimă astfel în momente de viaţă în care pare a avea nevoie să-şi întărească această credinţă. Deoarece credea în mod natural, fără tulburare, cu putere şi calm interior, Mozart nu vorbeşte despre credinţa sa pe cât de mult vorbeşte despre lumea graţioasă şi efemeră din jurul lui, pe care o iubeşte şi de a cărei afecţiune are nevoie. Dar când un subiect dramatic îi deschide în faţă drumul expresiei sentimentelor religioase profunde, sau când grijile şi suferinţa ori presentimentele morţii îi tulbură bucuria de a trăi şi-i întorc gândurile spre Dumnezeu, atunci Mozart nu mai este el însuşi – acel Mozart pe care lumea îl cunoaşte şi îl iubeşte. În astfel de clipe dramatice poate fi văzut ceea ce Mozart ar fi devenit dacă moartea nu l-ar fi oprit din drumul său! În două mari lucrări, în mod special, Mozart a exprimat Divinul: în Requiem şi în Don Giovanni. Requiemul respiră credinţa creştină în întreaga sa puritate. Acolo Mozart a lăsat deoparte plăcerile lumii şi şi-a păstrat doar inima, cu care I-a vorbit lui Dumnezeu. Tulburare profundă, teamă şi căinţă se unesc cu sentimentele de credinţă nobilă pe parcursul întregii lucrări. Tristeţea sufletului său şi accentul personal pe care-l simţim în unele fraze muzicale sugerează că Mozart se gândea la el însuşi atunci când cerea odihnă veşnică pentru ceilalţi.
Alte două lucrări mai sunt locuite de sentimentul religios, şi prin intuiţia artistului acest sentiment evadează din graniţele credinţei individuale pentru a ne arăta esenţa credinţei depline. Cele două lucrări, în aparenţă atât de diferite, de fapt se completează minunat. Don Giovanni ne transmite sentimentul apăsător al predestinării, pe când Flautul Fermecat cântă despre libertatea plină de bucurie a virtuţii. Amândouă operele, prin puterea interioară extraordinară şi miraculoasa frumuseţe calmă au un caracter clasic. Fatalitatea din Don Giovanni şi seninătatea din Flautul Fermecat apropie cele două opere într-un mod tulburător de arta greacă. Arta lui Mozart este limpede şi plină de lumină.
Învăluit în această lumină a murit Wolfgang Amadeus Mozart, în ziua de 5 decembrie 1791. Prima reprezentare a Flautului Fermecat avusese loc pe 30 septembrie, iar Mozart a scris Requiemul în ultimele două luni ale vieţii. De abia începuse să privească prin faldurile ce acopereau esenţa fiinţei sale când moartea i-a întrerupt drumul, la numai treizeci şi cinci de ani. Mozart numise această moarte “cel mai bun prieten al omului”, şi la apropierea ei şi sub presentimentul ei a devenit conştient, poate pentru întâia dată în viaţa lui, de puterea supremă ce fusese ascunsă înăuntrul său, putere căreia i s-a oferit în ultima şi cea mai puternică lucrare a lui. Moartea i-a curmat firul vieţii lui Mozart, dar viaţa sa a rămas pentru ceilalţi o sursă eternă de pace. Vom căuta mereu refugiu în serenitatea operei lui, aşa cum am putea căuta refugiu din lume în înălţimile măreţului Olimp. De acolo, din acea insulă de spirit, de lumină, de pace, privind înspre lume vom auzi, mereu, doar murmurul valurilor mării pe un ţărm îndepărtat…
Detaliu din portretul Familiebild - Familia Mozart pictată de Johann Nepomuk della Croce în anii 1780-1781, la Salzburg. Este unul dintre puţinele portrete autentificate.
(Cristina Iordache – Traducere și adaptare după eseul Mozart, publicat în 1915, autor necunoscut, text aflat în domeniul public)
Gânduri despre Mozart, despre Muzică, în paginile blogului Copiii lui Mozart
